În fond, tuturor ne place să credem că suntem puternici. Că putem lupta împotriva a tot ce vine, că am putut fi puternici cu ceea ce a fost ieri și că vom putea ține piept cu ceea ce va veni mâine. Dar, în adâncul sufletului nostru știm că nu e așa. Pentru că, să fii puternic, nu înseamnă să ai o carapace dură sau să te ascunzi în spatele unei măști. Să fii cu adevărat puternic înseamnă să accepți cum ești cu adevărat. Să știi că poți fi rănit dar să te ridici. Înseamnă să accepți durerea și s-o digeri; și asta n-o poți face de pe-o zi pe alta: ai nevoie de timp. 
Dar, cum avem tendința să fim nerăndători și nu ne place să așteptăm, alegem întotdeauna drumul cel mai scurt. Alegem să ne costumăm în ceva ce nu suntem și să ne prefacem. Da! Să ne prefacem: asta ne place mai mult decât orice. Tuturor ne place să ne prefacem că loviturile pe care le primim nu ne dor, să zâmbim în fața tuturor, să ieșim în stradă părând puternici, pentru ca nimeni să nu știe că, de fapt, suntem rupți în bucățele, pe dinăuntru. Că suntem atât de distruși încât ne umplem timpul cu orice prostie, oricât de mică, doar ca să nu ne gândim la asta, pentru că doar gândindu-ne, ne-ar durea. Numai că, uneori… DOAR UNEORI, trebuie să încetăm să mai fim atât de „puternici” și să privin înlăuntrul nostru și să ne relaxăm pur și simplu. Nu vrem să o facem, e adevărat, pentru că asta ar însemna să avem parte de o zi tristă… Dar TREBUIE.
Cum? E simplu: Pui melodiile tale preferate, te întinzi în pat și, dacă e nevoie să plângi… plângi! Plângi atât cât e nevoie! Asta nu te face să fii slab ci… te face UMAN. Trebuie, uneori, să încetăm să mai fim puternici pentru că, avem atâta suferință în noi încât, odată și-o dată va exploda. Și poate nu va fi cel mai bun moment pentru asta.
încătușează-mă în zâmbetul tău și îți promit că nu voi evada niciodată. Mă ofer brațelor tale, sărutărilor și mângâierilor… Dar numai dacă îmi promiți să mă iubești așa cum te iubesc eu!
